40 si o portie zdravana de plans

11/12/2023

Plans de bucurie ca am ajuns pana aici…

Plans de mandrie pentru ca de multe ori am crezut ca nu ma mai pot ridica de la pamant si totusi am facut-o…

Plans de teama pentru ca timpul trece atat de repede si abia daca apuc sa ma bucur cu adevarat de familia mea frumoasa si mai ales de mine…

Si da, timpul trece si nu iarta pe nimeni, insa noi ramanem cu ceva special dupa fiecare pas facut prin viata. Ramanem cu momente memorabile, cu oameni dragi si frumosi alaturi si mai ales cu alegerile pe care le-am facut.

Si nu iesim intotdeauna pe plus, dar cine si-ar dori?!

Eu una cred ca m-as plictisi, desi de multe ori ma simt epuizata. Atunci cand ma simt coplesita insa, zac putin, respir si ma gandesc la cum sa ma adun de unde am cazut.

Apoi mai bag o fisa si continui sa lupt pentru ceea ce visez. Iar eu sunt o visatoare si cine ma cunoaste stie foarte bine ce spun. O visatoare si o luptatoare in acelasi timp.

Si cam asta fac de cand ma stiu…ma lupt cu viata. Si da, m-am luptat mult in ultimii 40 de ani, dar nu in zadar, desi am avut si multe batalii pierdute.

Ma lupt pentru ceea ce cred si mai ales pentru ceea ce simt. Ma lupt pentru oameni si mai ales pentru suflete impacate. Ma lupt pentru principiile pe care le am si pentru sinceritate. Ma lupt pentru vulnerabilitate si pentru prieteni adevarati. Ma lupt pentru familie si mai ales pentru linistea ei.

Si in aceasta lupta continua a mea, timpul trece…

Si a trecut pentru mine in mii de nuante. Pot spune ca in ultimii 40 de ani am vazut cam toata paleta de culori a lumii, desi mai sunt multe pe care nu le-am luat neaparat in seama, chiar daca au fost fix in fata ochilor mei.

M-am cam blocat destul de des in griul acela al copilariei. Al timpurilor in care totul in jurul meu era alb sau negru si eu reuseam cumva sa le amestec si sa ma bucur de nuanta mea preferata.

De acel gri care ma linistea. De culoarea care-mi oferea siguranta. De nuanta pe care o obtineam singura de fiecare data cand nu mai suportam sa vad atata intuneric.

Nici astazi nu-l suport. Nu suport intunericul si fac tot ceea ce pot ca sa le ofer copiilor mei sansa de a vedea lumea in culori mult mai vesele decat cele pe care le vedeam eu la varsta lor.

Imi iese mereu?

Nu cred, dar nici nu ma dau batuta. Nu m-am dat batuta nici cand eram copil, asa ca acum cu atat mai putin.

Azi pot spune despre mine ca sunt mai ambitioasa, mai curajoasa, mai pozitiva si cu o paleta mult mai mare de culori in fata ochilor. As spune ca sunt si putin mai matura, desi am momente cand pana si nazdravanii mei micuti imi demonstreaza ca ei sunt mai maturi decat propria lor mama.

Si nu o sa neg ca am multe zile in care inca ma alint ca un copil de 7 ani, iubesc ca la 18, sunt aprinsa-n discutii ca la 25 si visez cu ochii deschisi ca la 30. Dar asta e ceea ce iubesc la mine. Iubesc ca pot sa fiu asa cum vreau eu, cand vreau eu, fara sa-mi pese ca poate par imatura, visatoare, fraiera sau total de pe alta planeta.

Noi toti suntem diferiti si eu chiar ma simt diferita. Ma simt diferita si imi si place. Si stiu ca am atras de-a lungul timpului multe antipatii, dar prefer sa tin evidenta lucrurilor cu adevarat importante si mai putin a framantarilor celor care nu conteaza.

Ma intrebau baietii la un moment dat daca as schimba ceva din urma…

Le-am zis ca cel mai probabil ca nu, pentru ca tot ce a fost in trecut m-a format si m-a facut sa fiu cea de astazi.

Asa sa fie oare?

Gandindu-ma mai mult la asta, as schimba totusi cateva din lucrurile bagajului personal daca as putea… Si cel mai probabil ca daca as putea, nu as schimba doar putin.

Si le-as schimba pentru ca astazi stiu ca inocenta copilariei merita fericire la schimb.

As schimba pentru ca naivitatea unei femei nu trebuie sabotata niciodata.

As schimba pentru ca parintii ar trebui sa-si asculte copiii mereu si sa-i sprijine pentru ca lor sa le fie bine mai tarziu.

As schimba pentru ca azi probabil ca as fi putut sa fiu in acelasi loc si fara sa car in spate vinovatia si greutatea de pe umerii adultilor din viata mea.

Insa desi nu mai pot schimba nimic din bagaj, eu sunt bine. Sunt bine si sunt aici. Sunt aici si zambesc. Zambesc si ma bucur de ceea ce am reusit sa “fur” de la viata.

Am “furat” o familie misto, o viata colorata frumos, prieteni langa care ma regasesc si care ma inteleg si ma sprijina si m-am mai “furat” pe mine.

Pe mine cea care ar fi trebuit sa fiu dar nu am fost, dar care si-a promis ca o sa fie tot ceea ce nu a fost lasata sa fie.

Asa ca nu mi-am terminat “pictura” si nici nu stiu ce o sa iasa la final, dar sper sa fie ceva intens si multicolor.

🌈

Las mai jos ultimii 10 ani din viata mea si cel mai frumos cadou pe care-l primesc de la baieti in fiecare an pe 11 Decembrie.