Azi e 30 noiembrie si eu inca ma mai gandesc la Andrei.
Sa fie oare ceva remuscari? Cred ca este doar dor…
Ziua de astazi imi trezeste o gramada de amintiri. Si nu incepand de anul acesta, ci de mult mai mult timp. Se intampla asta pentru ca numele meu de fata este Andrei. Intotdeauna mi-a placut sa-l port. Mi se pare frumos, usor de tinut minte, puternic si deloc ciudat, cum mi se pareau multe alte nume ale colegilor sau prietenilor mei in copilarie.
Dar intr-un moment al vietii am renuntat la el. Pana sa il schimb insa… multa vreme m-am framantat. Si aici am vrut de fapt sa ajung.
Aproape in fiecare an pe 30 noiembrie imi amintesc de Bicu, bunicul meu din partea tatalui. El tinea foarte mult la familie, desi de noi nu mi s-a parut niciodata prea apropiat cand eram copii. Era mai degraba genul de persoana distanta. Sau asa il simteam eu in sufletul meu mic de atunci. In acelasi timp stiam cumva ca in inima lui aveam si noi un loc al nostru. Mic, dar al nostru.
Bicu este Andrei-ul meu la fiecare sfarsit de noiembrie, chiar daca nu mai este printre noi.
Ne vedeam destul de rar, mai ales dupa ce a murit Bica, bunica mea. Insa de fiecare data cand reuseam sa ne vedem, imi amintea ca trebuie sa imi gasesc un sot. Unul bun la suflet si demn de mine evident, caci asa imi spunea mereu dragul de el.
In copilarie nu am crezut ca insemn foarte mult pentru el, dar cand imi spunea asta, ma simteam bine de fiecare data. Simteam ca e preocupat de viitorul meu, ca sunt importanta pentru el si ca asa, in felul lui distant, bunicul meu ma iubeste.
Tot el imi spunea ca in momentul in care ma voi marita, va trebui sa imi pastrez numele de fata. Isi dorea cu orice pret ca numele Andrei, sa mearga mai departe in generatiile urmatoare, desi avea deja un nepot care ii preluase numele.
Si ce sa vezi?! La un moment dat, m-a pus chiar sa ii promit ca nu imi voi schimba numele niciodata. Cum eu nu aveam prea mari planuri de maritis, am crezut ca glumeste in acea clipa. Insa el nu glumea. Asa ca m-a mai rugat o data sa-i promit. Am promis pana la urma, desi nu stiam neaparat ce inseamna asta.
Nu pot sa spun ca am fost genul de copil sau de adolescenta care isi nota in jurnal planurile de nunta. Nu am crescut cu ideea de maritis. Ba dimpotriva. Cred ca tot ce am stiut vreodata despre nunta si casnicie era ce vazusem prin filme.
Mama ma sfatuia mereu sa nu ma marit. Era normal cumva, pentru ca ea trecuse printr-o casnicie ce nu a lasat nimic bun in urma in afara de mine si de sora mea. Despre schimbarea numelui nici atat nu stiam nimic. De aceea mi-a si fost asa usor sa promit.
Dar acea zi de respectare a promisiunii a si venit. Si uite ce stateam eu cu baiatul meu bun la suflet si demn de mine, pe bancuta din curtea Starii Civile. Stateam amandoi tinand in brate niste hartii. Ceva documente ce trebuiau citite si semnate dupa ce bifam (sau nu) cateva aspecte mentionate acolo.
Printre ele se afla si intrebarea referitoare la nume. Imi doream sa il schimb sau nu? Merita acest om bun la suflet, care statea langa mine pe bancuta, sa ii port numele? Demn de mine era, ca doar de aia i-am acceptat cererea in casatorie.
Si uite asa, cu promisiunea facuta catre Bicu in gand si cu dragostea fata de omul de langa mine in suflet, am stat eu juma’ de ora pe bancuta, privind in jur si inghitind in sec.
Alex stia exact la ce ma gandesc, pentru ca ii povestisem tot. Nu a vrut sa ma grabeasca si nici sa intervina in vreun fel in decizia mea. Mi s-a parut atunci ca sunt supusa unui test. Ca acesta este unul dintre acele momente, in care am ocazia sa ii dovedesc omului de langa mine cat il iubesc.
Si desi promisiunea-i promisiune si nu trebuie incalcata, dragostea a invins.
Si pe Bicu il iubeam, dar cumva am simtit ca fac exact ce respecta el cel mai mult. Ca imi intemeiez o familie. O familie care trebuie cladita pe un fundament de dragoste, sinceritate si respect si exact asta cred ca am facut eu in acel moment.
I-am aratat viitorului meu sot cat il iubesc si il respect acceptand sa devin doamna Molea pentru tot restul vietii mele. Chiar daca inca ma mai gandesc ca poate Andrei suna mai bine decat Molea si chiar daca am suferit la un moment dat pentru alegerea facuta (patanie despre care am scris aici) 🙂
Azi e 30 noiembrie si eu inca ma mai gandesc la Andrei…
Sa fie oare ceva remuscari? Cred ca este doar dor de oameni dragi care nu mai sunt…
Niciun Comentariu