E vineri dimineata si dorul nostru de duca a atins cote maxime. Mai ales cand si nazdravanii ne intreaba aproape zilnic daca vor mai reusi sa vada zapada buna de sanius anul acesta. Este chiar una dintre dorintele lor catre Mos Craciun.
Ce ne trebuia mai mult ca sa pornim la drum?! Asa ca la 09:30, am reusit sa plecam din Bucuresti catre munte. Am luat-o pe drumul vechi pana la Ploiesti si de acolo am mers pe DN1 pana la intrarea in Sinaia unde am facut stanga spre Cabana Dichiu cu gandul sa ajungem in zona Padina-Pestera.
La plecarea noastra de acasa, ceata era destul de deasa pe traseu, insa cand am ajuns in zona de munte, toata ceata s-a dizolvat parca si soarele ne-a aratat dintisorii lui zambindu-ne larg. Am reusit astfel sa ne bucuram de priveliste si sa ne si incalzim in momentele in care am oprit pentru a admira peisajele, sau pentru a ne juca in zapada.
Transbucegi
Am ales Transbucegi pentru ca era cel mai frumos loc la inaltime si cel mai aproape de Bucuresti. Am sunat inainte si la Cabana Padina sa intrebam daca este zapada in zona si raspunsul a fost pozitiv. Am incercat sa mergem initial spre Piatra Arsa, dar drumul era inghetat si blocat si toti oamenii se oprisera la Cabana Dichiu. Fiind vineri, nu erau putini cei care stationau acolo, asa ca am decis sa ne continuam drumul fara sa oprim si sa evitam aglomeratia.
Barajul Lacului Bolboci
Dupa 3 ore de condus de la Bucuresti, am ajuns la Barajul Lacului Bolboci unde am facut prima oprire pentru o bataie cu bulgari, pentru aer curat, peisaj si poze. Barajul este amplasat la 1438 m altitudine, pe raul Ialomita si are 55 m inaltime.
De acolo am pornit catre zona Pestera unde am gasit loc potrivit pentru joaca adevarata in zapada si am luat cu noi saniuta si capacul pentru partie din dotare.
Nazdravanii s-au distrat de minune. Rares s-a prefacut ca e vulpe polara si a cautat soareci cu capul in zapada, in timp ce Calin a ales sa se rostogoleasca peste tot, sa cante si sa manance zapada.
Pestera Ialomitei
Urmatorul popas a fost la Pestera Ialomitei. Am parcat masina la Manstirea Pestera si am mers de acolo pe un drum ingust format din trepte prin padurea plina de zapada. Peisajul era de poveste si brazii pareau parca stralucitori datorita zapezii care le albise crengutele. Eu si tati am mai fost acolo, insa nazdravanii nu si eram siguri ca ii va incanta aceasta idee.
Aflata la 1530 m altitudine, pestera gazduieste la intrare, Manastirea Ialomitei construita in secolul XVI.
Pestera din Muntii Bucegi este lunga de aproximativ 400 de metri si nazdravanii au cam obosit pe nesfarsitele trepte din interior, insa nu s-au dat batuti si am reusit sa vedem in intregime frumusetea acestui loc. Rares si Calin au putut admira aici chiar si un craniu si cateva oase de urs de pestera si cel mai mult i-a impresionat in interior, Sala Ursilor.
Odata iesiti de acolo nu ne mai gandeam la altceva decat la mancare si pentru ca stiam ca judetul Prahova avea restrictii din cauza virusului Covid si nu aveam unde sa stam sa mancam linistiti si la caldura, am decis sa oprim la Cabana Padina unde restaurantul era deschis in interior. Stiam oricum ca mancarea lor este delicioasa si a fost la doar 5 minute cu masina de Pestera Ialomitei. Sau la zece minute ca sa fiu sincera, pentru ca a durat ceva pana am reusit sa iesim cu masina pe panta plina de gheata din parcarea manastirii, asta dupa inca o bulgareala cu tati.
Ne-a prins seara pana am terminat de mancat si venise vremea sa ne indreptam catre casa. Pentru ca era inghetat drumul pana la Padina, lasasem masina la vreo 5-7 minute de mers pe jos, in parcarea de la poalele dealului pe care este construita cabana. Cand a trebuit sa plecam, bezna inundase Muntii Bucegi si nu se mai vedeau decat stelele, ce pareau mai multe ca niciodata. Frica mea atinsese cote maxime, pentru ca teama de necunoscut m-a doborat intotdeauna, iar despre cea de animale salbatice nici nu mai vorbesc.
Ajunsi in siguranta la masina, Alex s-a apucat sa ne povesteasca ce i-a spus ospatarul inainte sa iasa din restaurant. Il avertizase ca e un urs care se plimba dupa mancare in jurul cabanei. Alex initial nu l-a crezut stiind ca in aceasta perioada ursii hiberneaza. Baiatul insa a insistat, ba chiar foarte serios, atentionandu-l si rugandu-l sa avem grija. Abia atunci am inteles de ce am aprins toate luminile din dotare si de ce tati cantase urland tot drumul pana la masina.
Am scapat cel mai probabil si datorita celor doi caini care ne-au insotit pe drum, pentru ca resturile noastre de mancare le luasem special la pachet pentru ei, imprietenindu-ne inca de cand am venit.
Teferi si cu zambetul fortat pe buze, am pornit spre Bucuresti, dar nu inainte ca tati sa ajute un domn care se impotmolise in zapada, pe drumul destul de greu de accesat de altfel in unele zone.
Am fost plecati aproximativ 12 ore, insa timpul a trecut extrem de repede si una dintre dorintele copiilor catre Mos Craciun a fost deja indeplinita!
Niciun Comentariu