Femeia din spatele zidurilor ridicate de o fetita

A fost odata ca niciodata o fetita.

O fetita slaba si destul de uratica.

Cel putin asa se vedea ea pe vremea aceea.

Pe vremea aceea cand mama ei o imbraca tot timpul in haine lungi si largi si ii spunea de fiecare data ca trebuie sa-si ascunda picioarele mult prea slabe si prea cracanate.

Pe vremea aceea cand colegii ei radeau de felul in care se imbraca ea, pentru ca ii scotea si mai rau in evidenta corpul mult prea slab.

Pe vremea aceea cand fetele din jurul ei incepusera sa se dezvolte, iar ea arata in continuare ca un baietel slabanog nefiind la fel de dezvoltata ca si ele.

Nici in momentele in care se vorbea sau chiar se radea de urechile ei clapauge nu prea avea cum sa se vada mai draguta decat in oricare alta zi. Putea doar sa inceteze sa-si mai dea parul lung si frumos dupa urechi, ca in acest fel sa le ascunda de toata lumea.

In plus, fetita clapauga se mai simtea si nedorita, nu doar slabanoaga si uratica.

Nu prea avea cum sa se simta altfel purtand pe umeri povara divortului parintilor sai.

Desi stia ca tatal ei era alcoolic si ca acesta era principalul motiv al separarii dintre cei doi, fetita mai stia si ca ea si sora ei nu au fost neaparat cele mai dorite copile din lume.

Mama lor aflase de la medici ca nu poate avea niciodata copii si incetase oricum sa isi mai doreasca vreunul dupa prima bataie incasata in noaptea nuntii, de la sotul ei.

In acelasi timp, tatal lor isi dorea nespus de mult baieti, asa ca atunci cand s-au nascut fetele, el a plecat de acasa de suparare de fiecare data.

In urma separarii celor doi adulti, care facusera poate cea mai mare greseala din viata lor in ziua in care s-au casatorit, fetita uratica si vinovata a ramas cu mama si cu sora ei mai mica, incercand sa razbeasca asa cum doar un copil de 9-10 ani ar putea s-o faca.

A devenit rebela, s-a razvratit, a facut lucruri tampite care sa atraga atentia, dar cel mai mult s-a chinuit…

In tot acest timp, tatal celor doua surori a ales sa isi refaca viata si sa nu se implice deloc in viitorul celor pe care le-a lasat in urma.

Mama lor in schimb, a ramas si a luptat din rasputeri, atat cat s-a priceput ea, ca sa faca mari cele doua fete ramase in grija ei.

I-a fost greu uneori, mult mai greu alteori si frustrant de cele mai multe ori.

Nu a acceptat prea usor situatia in care se afla si probabil ca de aceea le si reamintea destul de des celor doua fete sa nu se casatoreasca niciodata. Din punctul ei de vedere, barbatii erau niste nenorociti.

Si ce poti oare sa oferi unui copil, atunci cand traiesti cu toate aceste sentimente de neputinta, de greu, de frustrare, fara nici un pic de fericire pe chip?

Eu cred ca nimic…

Si totusi… fetita a crescut chiar si din nimic.

Sau mai bine zis, din nimic-ul emotional oferit de mama sa.

Mama ei i-a oferit in timp o gramada de alte lucruri, dar care nu erau deloc la fel de importante pentru fetita. Nu era absolut deloc ceea ce isi dorea si ceea ce visa ea.

Fetita isi dorea iubire.

Ea era dornica sa fie vazuta, sa fie auzita, sa fie ascultata, sustinuta, stransa in brate, mangaiata, alinata…

Dar totusi a crescut doar cu gandul ca trebuia sa se trezeasca in fiecare zi pentru a mai adauga o caramida la zidul pe care avea sa-l construiasca in jurul ei.

Si era hotarata sa cladeasca unul trainic.

Era convinsa ca daca va reusi acest lucru, nimeni altcineva nu o va mai face sa sufere vreodata, asa cum o facusera oamenii pe care ea ii iubea cel mai mult.

Credea cu toata fiinta ei ca zidul acela o va apara de orice rau ar fi putut sa mai apara in viata ei.

Si au aparut multe lucruri rele si oameni si mai rai, iar zidul fetitei era atat de bine construit, incat ea era convinsa ca desi vede si aude tot, nimeni si nimic nu o va putea atinge vreodata acolo unde este ea.

Insa acolo, in spatele zidurilor, fetita era singura.

Si asta era exact ce nu-si dorea de la viata.

Se saturase sa fie singura…

Se saturase sa nu fie auzita, ascultata, vazuta si inteleasa…

Iar acum nu mai era doar o fetita, ci devenise o femeie in toata regula.

Si desi dorintele ei erau aceleasi ca atunci cand era copil, stia ca prin zidul pe care-l construise de-a lungul anilor, nu o va vedea nimeni niciodata si nici nu o va auzi.

Asa ca a inceput sa dea jos caramizile pe care le pusese cu greu in acel zid… una cate una.

Si apoi a inceput sa vada cate putin.

Si apoi sa vada din ce in ce mai mult.

Sa vada lumea de mai departe de granitele pe care credea ca nu le va trece niciodata.

Sa vada si cer senin in toata imensitatea lui si nu doar nori negri si densi.

Sa vada oameni pe care acum era pregatita sa-i infrunte daca era cazul.

Si desi de vazut ii vedea, la inceput ii era tare greu sa ii deosebeasca pe cei buni de cei rai.

A ales asadar sa ii trateze pe toti la fel si i-a considerat buni, in speranta ca si bunatatea ei o sa fie tratata cu alta bunatate la schimb.

Nu a fost insa deloc asa si fetita a trait multe dezamagiri. Uitase pentru un timp ce inseamna asta. Sau doar se prefacea…

Dar din fiecare dezamagire, ea a invatat de data asta cate ceva si a continuat sa mearga inainte si sa darame in continuare zidul urias construit in jurul ei.

Chiar si azi munceste inca la asta, si desi nu a iesit de tot de dupa zidurile ridicate cu greu, astazi fetita stie!

Ea stie ce-si doreste si stie cine este.

Ea stie ce are de facut si unde vrea sa ajunga.

Ea stie cum sa spuna “Multumesc” celor care o iubesc, dar si celor de la care a invatat cum sa nu fie niciodata.

Ea a invatat ce inseamna recunostinta, la fel cum stie sa sara peste o groapa plina de rahat.

Ea simte mai mult decat a simtit vreodata si a invatat sa fie mai apriga si mai ferma fara sa mai ridice vreun zid in jurul ei.

Ea a invatat ca in afara zidului este mai bine decat inauntru, pentru ca acolo a invatat sa fie puternica.

Acolo a invatat sa vorbeasca din nou, sa asculte si sa se bucure.

Acolo a invatat ca viata e o lupta de multe ori si ca trebuie tratata ca atare.

Acolo a trait emotii puternice, la fel cum acolo a realizat ca lacrimile-i sunt nesfarsite cand sufletul ei sufera.

Acolo a vazut oameni buni si tot acolo a castigat prieteni adevarati.

Acolo a inteles ca vulnerabilitatea nu este ceva de care sa-ti fie teama sau rusine, ci o este chiar o mare calitate.

Acolo se simte bine pentru ca poate sa fie ea in sfarsit.

Ea cea autentica.

Ea cea care nu se mai teme.

Ea cea vulnerabila.

Ea care zambeste si i se pare normal sa faca asta.

Ea care iubeste si mai ales care primeste iubire.

Ea care invata in fiecare zi lucruri noi si care se dezvolta frumos si exact asa cum isi doreste.

Ea care se poate imbraca exact cum vrea indiferent de felul in care arata.

Ea care vede.

Ea care simte.

Ea care merita.

Ea este femeia din spatele zidurilor ridicate de o fetita care doar atat a putut.

A putut enorm…