Meseria de parinte

Nu degeaba am numit asa aceasta fila de jurnal. Weekendul ce tocmai a trecut mi-am dat seama din nou, ca a fi parinte este o meserie pentru care trebuie sa invatam toata viata. Multumesc din nou pe aceasta cale blogului Meseria de Parinte pentru ca mi-a dat sansa de a avea un weekend intreg de studiu alaturi de sotul meu, ca sa putem sa devenim niste parinti mai buni decat suntem deja.

Eu personal am avut sansa cu aceasta ocazie de a ma evalua inca o data si de a-mi imbunatati calitatile de mama, caci in Alex eu vad deja un tata extraordinar. Daca il intrebam pe el, probabil ca ar spune acelasi lucru despre mine. Cred ca pana la urma si ca sa fim amandoi de acord, putem spune ca doi parinti mega-super-grozavi au mers impreuna la scoala timp de un weekend, unde au invatat cum sa fie si mai mega-super-grozavi, iar pentru asta simtim doar recunostinta 🙂

Am participat la un eveniment ce a adus pe scena vorbitori din domenii diferite, (parenting, online, sanatate si invatamant), pentru a impartasi din experienta lor cu parinti sau viitori parinti. Am ajuns la aceasta conferinta datorita unui concurs online, in care o prietena m-a numit si m-a adaugat pe o lista cu participanti. Nu stiu sa castig nimic degeaba, insa de data aceasta am reusit. Probabil ca cineva, acolo undeva in Univers stie cat de mult imi doresc sa fiu tot ceea ce pot eu mai bun pentru copiii mei.

S-a vorbit la aceasta intalnire despre relatii sanatoase, stima de sine, valoarea banilor, cititul si educatia in randul copiilor, digitalizare, sanatate, medii defavorizate, sustenabilitate, fericire si multe alte lucruri super misto.

A fi parinte nu este deloc usor si este o meserie in adevaratul sens al cuvantului, indiferent de ce spun gurile rele. Atunci cand esti un parinte implicat, dedicat, interesat de tot ceea ce iti poate imbunatati viata atat tie cat si copilului tau, timpul tau liber devine foarte pretios. Weekendul trecut eu am ales sa il petrec imbunatatindu-mi calitatile de mama fara sa regret vreun pic.

M-am dus in prima zi extrem de hotarata sa-l ascult pe Gaspar Gyorgy pentru ca este unul dintre oamenii pe care ii admir enorm si care vorbeste pe intelesul si mai ales pe sufletul meu. L-am descoperit atunci cand cineva tare drag mie mi-a recomandat cartea sa, Copilul Invizibil.

Cand acest om a aparut pe scena, eu am inghetat. Am simtit ca trebuie sa imi opresc pana si respiratia pentru a-l putea auzi doar pe el. Si asta am facut pana la sfarsitul prezentarii lui, cand am simtit sa merg si sa-l felicit. Nu prea am reusit din pacate.

Odata ce am ajuns in fata lui am simtit ca imi vine sa plang si exact asta am facut, asadar cuvintele mele au fost innecate in lacrimi de admiratie si respect, de emotia nerabdarii de a-l intalni si de absolut tot ceea ce el a reusit sa-mi transmita prin cartea sa, care pentru mine a fost o revelatie, dar si prin cuvintele rostite in aceasta conferinta.

Am reusit totusi sa ii cer sa-mi scrie cateva cuvinte care sa-mi dea putere. Cateva cuvinte care sa ma motiveze sa fiu eu in cea mai buna varianta a mea. Cateva cuvinte care sa-mi fie sprijin de atunci incolo si sa ma determine atunci cand uit ca eu chiar pot face tot ce e mai bine pentru mine si familia mea.

Dupa acel moment, Copilul Invizibil din mine a devenit mai puternic. Felul in care el m-a privit, urmat de ceea ce mi-a scris pe agenda de luat notite, combinate cu acele cuvinte pe care le-a rostit la inceputul prezentarii sale si care spuneau ca “Fiinta umana este minunat de imperfecta”, mi-au dat o putere imensa.

M-am simtit inteleasa si am simtit ca exista oameni care desi m-au vazut pentru prima data, au la ei cuvintele potrivite si totodata cele pe care le-am asteptat poate o viata-ntreaga din partea oamenilor dragi, care nu au vazut niciodata ca ce fac eu poate sa fie si “suficient”.

Am adaugat in urma conferintei de sambata si alti preferati pe lista mea.

Diana Stanculeanu a vorbit despre adictii, un subiect care pe mine ma ingrijoreaza destul de mult. Desi nu am reusit sa capat liniste in urma cuvintelor ei simt totusi ca nu am plecat deloc cu mintea goala de acolo.

Diana a explicat pe intelesul tuturor ce, cand, unde si de ce, dar mai ales cum putem incerca sa tratam problema, noi ca si parinti. A vorbit despre adictiile de substante, dar si despre adictiile comportamentale ca parte a prezentei ecranelor in viata copiilor nostri. A vorbit despre mecanismele naturale de reglare emotionala, dar si despre cat de importanta este hrana emotionala in viata oricarui muritor.

Claudia Oprescu mi-a placut iar foarte mult. Ea a vorbit despre valoarea banilor si despre idei de abordat cu copiii despre bani, planuri de cheltuieli si care este diferenta dintre nevoie si dorinta. Un subiect foarte interesant pe care noi l-am mai atins de multe ori cu nazdravanii, dar care niciodata nu a fost dus la bun sfarsit, astfel incat ei nu au inca valoarea banului neaparat.

Dupa conferinta insa am inteles mai multe si sper sa facem si mai multe in acest sens. I-am intrebat deja pe nazdravani ceva ce am auzit in discursul Claudiei si anume, cat ne costa sa mergem in parc? Raspunsul lor a fost evident ca nu ne costa nimic, pentru ca luam totul de acasa si gata! Este iesitul in parc gratis? Am invatat in weekend ca nu, chiar daca nu scot nici macar un leu din buzunar.

Raluca Anton este o tipa despre care nu stiam nimic, dar care mi-a cucerit sufletul intai cu accentul de la Cluj si mai apoi cu subiectul pe care l-a atins si anume, FERICIREA. Felul in care a explicat Raluca despre fericire te facea instantaneu sa zambesti, sa crezi si mai ales sa lupti, pentru ca asa cum chiar ea a zis, fericirea poate fi invatata.

Tot Raluca este cea care mi-a intors lumea pe dos cu un simplu joc pe care poate ca nu-l voi reproduce intocmai, insa esenta e aici:

“Imagineaza-ti ca esti la masa de Craciun alaturi de familie si mai ales alaturi de nepotii tai.

1. Ce anume ti-ai dori sa spuna ei despre bunica/bunicul lor? In ce fel este ea/el?

Raspunsul tau: Bunica/Bunicul este …………………….

2. Ce ti-ar placea sa spuna nepotii tai ca au invatat de la tine?

Raspunsul tau: Ea/El m-a invatat sa ……………………..

3. Care este mesajul despre viata pe care l-ai transmite nepotilor tai si pe care ai vrea sa il vezi atunci cand te uiti la ei?

Raspunsul tau: ………………………

Acum priveste doar raspunsurile tale si imagineaza-ti cum te-ai fi simtit tu, daca cineva, candva, ti-ar fi spus aceste cuvinte tie. Ti-ar fi placut sa le auzi, asa-i?”

Mie personal, da! Eu am raspuns:

1. Este puternica si amuzanta.
2. M-a invatat sa fiu corecta, prietenoasa si sa iubesc oamenii.
3. Traieste zambind!

A doua zi din conferinta am asteptat-o cu nerabdare pe Urania Cremene pe care am mai avut sansa de a o vedea la un moment dat intr-un seminar. Stiam ca o sa vorbeasca despre stima de sine si asta e un subiect greu pentru mine, caci eu de curand am redobandit aceasta calitate a mea si nu in totalitate inca.

Chiar cred ca a avea stima de sine este o calitate in lumea in care traim pentru ca o mare parte din cei din generatia mea, vin cu un bagaj plin de rusine, lipsa a sperantei, educatie cu bataie, tacere, iar in aceste conditii este extrem de greu sa mai ai stima de sine. Nici nu mai vorbesc despre a transmite acest lucru sanatos si altora cum sunt in special copiii nostri.

Pe langa Urania pe care o admir enorm, mi-am mai adunat niste oameni foarte misto in colectia cu “de urmarit pentru invatare”.

Oana Moraru, care are o experienta de peste 30 de ani in invatamant, a vorbit extrem de misto despre educarea prin citit si prin analiza textului, despre dezvoltarea imaginatiei, creativitatii si mai ales a comunicarii avand la baza cititul.

Un alt vorbitor ce m-a impresionat a fost Valeriu Niculae, desi prezentarea lui a inceput extrem de trist. A pornit totul cu un filmulet facut intr-o zona din Ferentari, cu si despre oamenii de acolo, despre cum traiesc, cum se drogheaza, cine mai traieste si cine nu (evident ca 99 % din cei filmati nu mai traiesc), despre violenta domestica si foarte multe alte chestii care pe mine personal m-au intristat teribil.

A continuat cu un joc tare dragut in care am ras cu totii, dar care fara ceea ce vazusem initial nu avea nici un sens. Ne-a facut sa pricepem ca nu intotdeauna ceea ce vedem este ceea ce se intampla cu adevarat si ce inseamna de fapt toate aspectele unei vieti intr-un mediu defavorizat. Ne-a povestit pe aceasta cale si despre proiectul sau – Asociatia Casa Buna care are ca motto fraza: “A face bine este molipsitor”. Nimic mai adevarat!

Doamna Polonic are un suflet mare si o poveste ce ne-a impresionat foarte mult caci ne-a predat o lectie despre omenie, daruire si generozitate. Florenta Ilie a primit acest nume de la unul din copiii ce au participat la prima tabara MagiCAMP, organizata de Asociatia Magic.

Pe vremea aceea era voluntar si gatea in fiecare zi pentru copiii si voluntarii ce participau la taberele pentru copii aflati in situatii vulnerabile, in special a celor care sufera de cancer.

Intre timp, si-a dat demisia de la locul de munca si a devenit coordonator in doua dintre proiectele Asociatiei Magic, o organizatie non-guvernamentala care ajuta copiii cu afectiuni grave si familiile acestora. Asa am aflat si despre MagicHOME, o locuinta temporara pusa la dispozitia parintilor care au nevoie de un loc unde sa stea cat timp copilul lor este internat. Casa din Bucuresti este o cladire de 700 mp in care locuiesc zilnic peste 30 de persoane fara nici un cost.

Nazdravanii stiau unde ne vom petrece eu si cu tati acest weekend si ca ei vor sta cu bunica, dar duminica au venit in vizita la conferinta, pentru ca au vrut sa testeze noua inovatie Synevo – robotelul din realitatea virtuala care usureaza recoltarea analizelor pentru copiii carora le este teama. Nu au facut doar asta, ci ne-am si distrat putin, insa robotelul a fost preferatul lor.

Este un proiect la inceput de drum de care baietii au fost super entuziasmati. Robotelul Synevo te poarta cu el intr-o lume care te face sa uiti unde esti de fapt si iti spune ce sa faci si cand sa faci pentru ca totul sa decurga mult mai usor in laboratorul medical. Calin care inca se teme de analize foarte rau, nu s-a lasat induplecat desi i-a placut foarte mult ideea si calatoria cu robotelul.

Mai mult decat atat, Calin nu s-a lasat induplecat nici de rugamintile mele de a se intoarce acasa dupa vizita robotelului, pentru ca el isi dorea sa stea cu noi la conferinta. Nu am avut incotro si l-am tinut alaturi de noi aproximativ trei ore, timp in care a mai facut desene in agenda mea, a mai rasfoit cartile Olinei Ortiz in care Oana Moraru a initiat niste jocuri si provocari tare misto si am inventat chiar si noi cateva jocuri scrise (nu puteam vorbi ca sa nu deranjam) care l-au entuziasmat pe micut, iar pe mine m-au surprins intr-un mod placut.

Ce am invatat din tot acest weekend? Ca totul pleaca de la noi, ca este intai despre parinti si apoi despre copii, ca sansele sa le fie bine copiilor sunt mult mai mari daca le este bine parintilor, ca suntem un exemplu pentru ei, ca fericirea si linistea noastra sunt la fel de importante ca ale lor si ca mainile noastre le vor tine mereu strans pe ale lor, atat timp cat intelegem ce se intampla cu fiecare dintre noi.

Si probabil ca undeva in adanc stiam deja lucrurile astea, dar e atat de usor sa le uiti cand te prinzi in hora vietii de zi cu zi incat e bine ca din cand in cand sa ne reaminteasca cineva toate aceste “detalii”.