Secretul unei copilarii

Copilaria in mintea mea inseamna fericire, multa joaca, zambete colorate frumos si o gramada de amintiri minunate. Cel putin asta mi-as fi dorit eu sa pastrez din anii in care am fost copil. Nu a fost totusi asa si cumva imi lipseste acest lucru, dar ma bucur insa ca Alex a avut o copilarie care si-a lasat amprenta intr-un mod extrem de frumos asupra lui si ca am reusit cu ajutorul sau, sa vad si eu lucrurile intr-o alta lumina.

De cand au aparut copiii in vietile noastre am simtit ca tot ce se intampla este despre si pentru ei, iar eu personal, mi-am dorit sa le pot oferi tot ceea ce eu nu am trait cand am fost mica.

Tot de cand au aparut piticii, a inceput marea mea lupta cu mine si cu tot ceea ce credeam ca stiu, dar de fapt habar nu aveam. Norocul meu a fost in primul rand Alex, sotul meu, care datorita felului in care a fost educat si crescut este omul de astazi. El m-a ajutat sa fiu cine sunt si sa le oferim micutilor nostri o copilarie frumoasa.

Eu si Alex am fost crescuti in medii diferite. Eu am crescut in Bucuresti si am copilarit in fata blocului, pe vremea cand inca se mai putea face acest lucru in siguranta, iar el a crescut la curte, intr-un oras mic de langa capitala. Acum locuim alaturi de copiii nostri in Bucuresti, dar avem in continuare si casa de la Buftea unde ii asteapta bunica lor cu mancaruri gustoase si dulciuri facute in functie de poftele amandurora. Acolo este locul in care nazdravanii se pot juca, se pot catara in copaci sau pe casa si pot alerga si tipa in voie.

Anul acesta am stat mai mult decat de obicei la curte din cauza pandemiei si am vazut cum copiii nostri invata ce inseamna libertatea. Rares si Calin si-au creat o lume a lor, o lume plina de joaca si de iubirea lor de fratiori: au dat nume celor 50 de pisici care ne viziteaza frecvent, au stat in ploaie, au mers desculti prin iarba, au sarit goi in trambulina, au pictat fara sa aiba grija sa nu murdareasca totul in jur, s-au jucat in nisip si au adunat frunze, bete, melci si broaste testoase. Au vrut sa isi pastreze micutii prieteni cu casute in spate intr-un loc ascuns sub trambulina, dar bineinteles ca au plans dupa ei atunci cand nu i-au mai gasit a doua zi.

In tot acest timp petrecut acolo, au uitat de multe ori de jocurile pe tableta la care aveau acces cate o ora in fiecare zi, ceea ce nu credeam ca este posibil sa se intample de buna voie niciodata. Seara ne era imposibil sa ii bagam in pat, pentru ca nazdravanii ar fi stat afara zi si noapte la joaca. Intr-o seara, dupa ce am vazut ca pur si simplu nu vor sa vina din curte, am hotarat sa ii culcam afara in hamac. Din motive de luna plina si varcolaci, au ajuns pana la urma sa adoarma in casuta din lemn pe care le-am construit-o anul trecut si a trebuit sa ii caram mai apoi in brate, pana in patul lor din casa.

Tot la inceputul acestei pandemii, am hotarat sa le aratam cum se planteaza, cum se ingrijesc si cum cresc fructele si legumele. Ne-au ajutat si ei sa sapam si sa curatam o bucata de pamant mai retrasa, apoi am plantat impreuna zmeura, menta, capsuni, castraveti, morcovi si rosii. Au plantat fiecare chiar si cate un copacel, Rares un prun si Calin un gutui. Acum asteptam nerabdatori sa creasca si sa rodeasca pomisorii exact ca ciresul pe care l-am plantat impreuna cu Rares in urma cu 4 ani.

Baietii sunt extrem de incantati astazi ca pot merge in gradina lor sa isi culeaga castravetii si morcovii plantati si sa ii manance fara sa mai ceara voie sau ajutorul cuiva. Au invatat sa isi ingrijeasca singuri plantele si pomisorii. Stiu sa porneasca furtunul si de multe ori, dupa ce isi uda gradina, ne mai uda si pe noi dar si noi pe ei, iar apoi fug in leagan sau in trambulina sa rada in hohote.

Casuta noastra de langa Bucuresti este pe malul lacului, asa ca anul acesta dupa o saptamana de curatat buruieni si crengi care nu ne lasau sa ajungem la apa, am reusit chiar sa ne plimbam cu barca si sa pescuim.

A fost destul de greu sa ii convinga tati pe baieti sa pescuiasca si cu rame, asa cum fac de obicei pescarii. Rares si Calin nu au fost de acord la inceput sa omoare ramele, pentru ca pescuiau din placere si nu au inteles de ce pentru asta era nevoie sa faca ceva ce nu le face placere absolut deloc. Nici cu pestii prinsi nu ne-a fost mai usor, pentru ca era o adevarata poveste atunci cand prindeau nazdravanii cate unul. Era evident ca nu ii prindeam ca sa ii pastram si sa ii mancam, ci le dadeam drumul inapoi in lac, insa cuvintele si privirea din ochii lor la intalnirea cu fiecare pestisor prins era o adevarata poveste .

Dupa ce a prins primul peste, Calin a vrut sa-i dea un nume si bineinteles, sa il si pastreze. I-am explicat ca e mai bine sa il eliberam pentru ca in galetusa lor cu apa in care ii puneam, nu va supravietui prea mult timp si in plus el are nevoie sa mearga inapoi la familia sa de pestisori care il asteapta. A inteles si i-a dat drumul inapoi in lac, dar foarte trist si apoi a plans dupa el vreo trei zile.

Cand suntem la Bucuresti avem altfel de activitati. Inainte de pandemie mergeau la inot, autoaparare si dansuri, faceau engleza, mergeam la teatru sau la spectacole pentru copii, gateam, sau ne uitam la desene animate. Acum mergem mai mult in parc cu rolele sau cu bicicleta, uneori cu trotineta sau skateboard, sau doar ca sa ne cataram si sa ne dam in leagane. Cand nu facem asta stam in casa si ne jucam cu jocurile lor preferate, sau chiar si jocuri inventate de ei.

Noua si in special lui tati, ne place nespus sa le lasam imaginatia sa zburde ascultandu-le ideile si privindu-i cum inventeaza jocuri si activitati pentru familia noastra. Au niste idei foarte bune de cele mai multe ori si in plus, noua ne place sa le oferim incredere in ei si sa le validam initiativele.

Din cand in cand mergem la picnic, mai ales intr-un loc care le place lor mult in Herastrau, pentru ca acolo este un pod de cale ferata, pe care trec o groaza de trenuri. Rares si Calin adora trenurile si acolo stau linistiti sa le astepte, in ciuda faptului ca ele nu trec atat de des.

La curte sau la bloc, cei mici pot avea parte de o copilarie frumoasa. Noi suntem norocosi ca le putem oferi copiilor nostri cate putin din toate si asta le ofera un echilibru fizic si emotional, dar cel mai important este ca le suntem alaturi.

Nu ne este mereu usor sa gasim rabdarea necesara, sa le zambim tot timpul si sa reusim sa facem lucrurile asa cum stim de altfel ca ar trebui facute, dar eu si Alex incercam zilnic sa ne completam si sa luptam impreuna pentru a ne putea vedea copiii fericiti si pentru a le oferi o copilarie de neuitat. Una in care le suntem alaturi neconditionat si le aratam cat sunt de valorosi si mai ales cat de mult sunt iubiti. Una in care se joaca si zambesc teribil de mult, in care sunt ascultati si sprijiniti si in care calatoresc alaturi de noi peste tot pe unde ne propunem, pentru a descoperi impreuna locuri noi si pentru a ne dezvolta cultura si imaginatia. Am incercat sa ii invatam de-a lungul timpului ca nu conteaza unde suntem, ci ca putem fi fericiti si ne putem simti bine oriunde atata timp cat suntem toti 4, iar acesta a devenit secretul nostru.