Ziua imbratisarilor

Am obiceiul de a cauta uneori pe internet semnificatiile zilelor din calendar. Asa am aflat ca 21 ianuarie este ziua internationala a imbratisarilor si am ramas un pic pe ganduri. De ce oare, un gest care pare atat de banal si la indemana are nevoie de o zi speciala?

Eu ador imbratisarile precum Olaf, micutul si faimosul om de zapada din desene animate. Le ador, desi nu am crescut cu ele. M-am facut mare cu mentalitatea veche a parintilor si bunicilor nostri. Aceea care spunea ca unui copil nu trebuie sa ii arati prea multa afectiune ca sa nu i se urce la cap.

Si cand parintii mai sunt si divortati cum sunt ai mei, aceasta lipsa de afectiune se dubleaza si golul ramas este si mai adanc. Insa chiar si asa, in ciuda a ceea ce mi s-a oferit si ce am invatat acasa, eu sunt poate cel mai mare fan al imbratisarilor.

Nu mi-a fost usor sa invat cat de importante sunt gesturile de tandrete si exprimarea sentimentelor in viata unui om. Nici acum nu stiu prea multe, dar stiu cu mult mai multe decat am fost invatata.

Nu am stiut sa ofer imbratisari pana destul de tarziu. Nici sa primesc nu prea am stiut, sau mai precis nu am stiut cum sa ma bucur de ele. Am invatat treptat tot ce stiu astazi si sunt inca intr-un proces continuu de invatare.

Nu toti ne putem mandri cu o copilarie plina de dragoste si fericire si parinti care sa fie acolo sa te invete pas cu pas care-i treaba cu sentimentele. Nu e usor sa-ti exprimi si sa-ti stapanesti emotiile si cu atat mai putin sa oferi gesturi de tandrete, cand nu ai invatat niciodata ce sunt.

Imi amintesc si acum de parca s-a intamplat ieri de prima mea imbratisare care m-a marcat intr-un sens pozitiv. Acel moment in care am simtit cu adevarat cat de bine te poate face sa te simti un asemenea gest.

Mergeam acasa la un fost prieten si stiam ca acolo o sa fie si mama lui. Stiam deja ca nu e usor cu soacrele si ma simteam cumva aiurea gandindu-ma ca cine stie peste cine o sa dau si va trebui sa inghit tot felul de rautati. Insa usa s-a deschis si eu am fost luata in brate din prima clipa de mama lui si de fiecare data de atunci.

Imi placea ce simteam. Ma simteam in siguranta, respectata si mai ales, parte din familie. Am inceput la scurt timp sa fac acelasi lucru cand mergeam in vizita la mama mea. O  imbratisam de fiecare data cand intram in casa atunci cand ne vedeam.

Locuiam singura de pe la 20 de ani si reuseam sa ne intalnim doar cand ma duceam eu acasa. Imi doream undeva in adancul sufletului, sa simt din partea ei aceleasi lucruri pe care le simteam atunci cand eu eram musafir in casa prietenului meu.

Insa maica-mea s-a uitat stramb la mine cand a vazut ca vin acasa si o imbratisez de fiecare data. S-a uitat stramb pana intr-o zi. Ziua in care m-a intrebat ce e cu atatea imbratisari si cu acest obicei nefiresc. Am inghitit in sec.

Era parca mai bine atunci cand in capul meu exista doar scuza vremurilor pe care le-a trait si a singuratatii, atunci cand ma gandeam la lipsa de afectiune din copilarie. Insa de data asta ea a preferat sa stearga aceasta scuza din capul meu si sa verbalizeze tot si m-a rugat sa incetez cu acest gest nejustificat. Si am picat… dar am incetat sa mai fac asta.

Mi-am dat seama ca imbratisarile nu sunt pentru toata lumea, ci doar pentru oamenii puternici. Pentru oamenii curajosi,  sinceri si deschisi, pentru cei care daruiesc si sunt dispusi sa primeasca si pentru cei care simt, care traiesc si care iubesc.

Dar astazi sunt bine. Azi sunt fericita alaturi de omul din viata mea, care nu mai este acelasi baiat la care mergeam in vizita. Soacra mea se poarta insa la fel de frumos cu mine ca cea care nu a mai apucat sa-mi devina ruda.

Suntem amandoi fericiti alaturi de cei doi copii minunati pe care ii avem, copii carora incercam sa le aratam in fiecare zi ce este dragostea si cat de importante sunt gesturile simple si sincere de tandrete. Gesturi ca pupicii de noapte buna, cuvintele dulci soptite dimineata, respectul fata de omul de langa tine, grija familiei si evident imbratisarile zilnice.

Imbratisarea este pentru noi mangaiere si un gest de afectiune care nu mai are nevoie de cuvinte. Este stare de bine si de fericire cand vine din partea cuiva drag. Este liniste, caldura, emotie, incurajare, prietenie. Este exact ce ne trebuie atunci cand ne lipseste ceva.

Sa stau sa ma uit la un film si sa ma trezesc din senin cu unul dintre nazdravani pe picioarele mele spunandu-mi ca isi doreste sa ma iubeasca si atunci sa ma ia in brate si sa ma pupe pe obraz este gestul suprem de dragoste pe care il pot primi de la copiii mei.

Sa fiu pierduta in spatiu si sa ma trezesc cu doua maini de sot indragostit pe mine, care imi ofera cea mai lunga si mai sincera imbratisare este cea mai pura dovada de iubire din lume.

Sa merg in vizita la bunica si sa-i vad zambetul timid de fericire de fiecare data cand o imbratisez este dovada vie a faptului ca imbratisarile sunt binevenite la orice varsta.

Nu toti reusesc, dar asta pentru ca nu-si dau voie.

Eu mi-am dat voie.

Mi-am dat voie sa fiu fericita si un om mult mai bun si mai deschis si datorita imbratisarilor primite si oferite.

P.S. 2024: De cand am scris articolul si pana astazi si-a dat voie si mama mea sa primeasca si sa exprime tandrete prin imbratisari, chiar daca nu am ajuns usor in acest punct. Detaliile sunt insa pentru o poveste viitoare.