Adica eu, motanul rasfatat al celor doi nazdravani, Rares si Calin. Am venit pe lume in vara lui 2019, insa in familia lor am ajuns abia la sfarsit de noiembrie in acelasi an. Am aflat mai tarziu ca cel care m-a dorit in mod special a fost Rares. Am fost considerat cadou de ziua lui de nastere, ceea ce m-a bucurat tare mult. Sa fii cadou pentru cineva mi se pare un lucru extrem de frumos. Asta nu inseamna ca nazdravanul de Calin nu m-a dorit, ba din contra, mai ales ca ei isi impart cadourile de cele mai multe ori.
Viata mea nu a fost tocmai buna pana la intalnirea cu ei. Am stat in casa unei doamne in varsta, care nu ma ingrijea asa cum imi doream. Ea avea mai multe pisici si atentia ei era acordata gramezii de pisici si nu mie in mod special asa cum visam eu. Apoi am ajuns intr-un cabinet veterinar unde doamna doctor Ozana Ciulei, care il detinea era tare draguta cu mine. Se ocupa sa-mi gaseasca stapani noi si ma ingrijea impreuna cu asistenta ei. Nu-mi placea totusi ca ma plictiseam si nu aveam prieteni care sa se joace cu mine.
Intr-o zi de joi au intrat in cabinet un domn si o doamna destul de draguti. Ea ma tot tinea in brate si ma mangaia, in timp ce el facea intr-una poze si ii punea doamnei doctor veterinar o gramada de intrebari despre mine. Parea ca isi doresc sa ma ia acasa la ei, dar au plecat totusi fara mine.
Probabil ca i-a speriat problema pe care o aveam la urechi. Era nevoie ca in fiecare zi sa imi curete urechile si o data la doua zile sa imi puna niste picaturi speciale, pe o perioada nedeterminata. Am fost cam trist cand i-am vazut plecand, pentru ca imi doream tare mult un loc al meu si putina afectiune.
Apoi a venit weekendul si in cabinet s-au mai plimbat cateva persoane, insa fara succes in cazul meu. Ziua de luni insa a inceput foarte bine. I-am revazut pe cei doi care ma vizitasera joi si parea ca de data aceasta sunt mult mai hotarati. Apoi dintr-o data a inceput agitatia.
Doamna doctor m-a curatat regulamentar in urechi, apoi am fost luat pe sus, scarpinat putin dupa urechi si urcat intr-o cusca de plastic. Vedeam cum cei doi se invarteau in jurul asistentei si alegeau niste jucarii care zdranganeau interesant. In acelasi timp vorbeau cu doamna veterinar care le explica ce fel de mancare ar trebui sa mananc si cam cum se creste o pisicuta.
Mi-am dat seama ca despre mine este vorba, mai ales cand am iesit afara in frig si am fost urcat intr-o masina. A fost ceva complet nou pentru mine, asa ca am mieunat o buna parte din drum de spaima, in timp ce patinam pe “podeaua” casutei in care eram transportat. Noii mei stapani vorbeau cu mine si parea ca sunt ingrijorati si ca incearca sa ma linisteasca. Eu insa nu intelegeam mare lucru din ce mi se intampla, pentru ca eram prima data intr-o masina in mers.
Am simtit un fel de entuziasm combinat cu spaima si cu o curiozitate iesita din comun pe durata calatoriei. Ne-a luat cam o ora toata plimbarea, insa eu am obosit cam dupa jumatate de ora si m-am mai linistit din mieunat si zbenguit. Apoi s-a oprit masina si am fost luat pe sus si dus intr-un loc tare interesant. Dupa cum se desfasurau lucrurile pe acolo am dedus ca sunt la locul de munca al celor doi noi stapani. Am descoperit acolo statul in cutii de carton, plimbatul pe tastaturi, mangaierile oamenilor intr-un mod repetitiv si agasant totodata, miros interesant de cosuri de gunoi, dar si fularul stapanei mele care mi-a devenit pentru o scurta perioada de timp, loc pentru nani.
Dupa vreo trei ore am fost din nou luat pe sus si transportat cu masina pana unde locuiau cei doi. Totul era nou pentru mine, insa pe cat eram de speriat pe atat eram de fericit. Imi placea de cei doi. Iar bucuria cea mai mare a fost cand am ajuns si am dat peste ai lor doi omuleti nazdravani, care azi imi sunt cei mai buni prieteni.
Nu stiu daca eu am fost mai bucuros, sau cei doi micuti care se uitau la mine cu ochii mari cat luna de pe cer. Cel mai mare a inceput sa planga fara sa stie sa exprime daca l-am speriat eu sau daca este doar prea fericit. Cel mai mic topaia intr-una si era uimit ca mami si tati au venit acasa cu o pisicuta pentru ei. Am explorat tot locul mai bine de o ora. M-am jucat cu jucariile primite de la mami si tati, am mancat si am baut apa din noul meu loc pentru masa si am escaladat si agatat o draperie care mi-a placut extrem de mult.
In prima noapte petrecuta alaturi de noua mea familie, am stranutat destul de des. Adica mult mai des decat stranutasem in cele doua zile de dinainte. Chiar si asa am dormit foarte bine cuibarit la picioarele baietilor. Cred ca i-am deranjat totusi putin pe stapanii mai mari, pentru ca eu noaptea aveam chef de joaca. Daca acum aveam prieteni, nu-mi mai doream sa ma joc singur, asa ca i-am trezit cu noile mele jucarii.
A doua zi dimineata ma cam deranjau ochii care imi lacrimau destul de mult si senzatia era destul de neplacuta . Am observat insa ca si stapanii mei au observat acest lucru si au sunat veterinarul de la care m-au luat. Starea mea generala era destul de buna, dar parca eram mai slabit decat in ziua precendenta.
Ziua plina petrecuta in noul meu camin era extrem de frumoasa. Nazdravanii ma alergau cu jucariile si unditele speciale pentru pisicute si mie imi placea enorm. Ma mangaiau, ma scarpinau, ma inveleau in patul lor si ma carau in brate peste tot prin casa. Oboseam totusi cam repede si am si dormit de multe ori in decursul zilei.
Apoi dupa inca o noapte odihnitoare in patul familiei mele, m-am trezit dimineata urmatoare cu ochisorii lipiti din cauza secretiilor. Parintii nazdravanilor m-au luat si m-au urcat din nou in cusca de plastic care nu-mi placea deloc. De data aceasta insa aveam o paturica moale si pufoasa sub mine, care imi tinea de cald si ma ajuta sa nu mai alunec.
Am plecat si am ajuns la cabinetul veterinar de unde plecasem in urma cu doua zile. M-am speriat. Am crezut ca cei doi s-au razgandit si m-au adus inapoi. Deja aveam remuscari pentru faptul ca ii trezeam noaptea si le si sfasiasem o parte din draperia dormitorului. Imi promisesem ca daca totusi nu ma vor restitui, nu voi mai face asta niciodata.
Am iesit din cusca desi nu am vrut si am fost luat si consultat. Doamna doctor le-a zis parintilor mei adoptivi ca am febra si ca este nevoie ca pe langa curatatul urechilor pentru care venisem sa fac si doua injectii. Am facut un antibiotic si un antitermic si urma sa fac antibioticul cel putin cinci zile din cate am inteles, zi de zi. Apoi am fost asezat inapoi in cusca unde am rasuflat usurat de aceasta data. Eram fericit ca cei doi stapani ai mei nu m-au abandonat, ba chiar m-au dus inapoi la micutii pe care ii adoram deja.
Urmatoarele zile nu au fost tocmai bune pentru mine, ba din contra. Daca miercuri am inceput tratamentul cu antibioticul ce trebuia sa ma faca bine, sambata eram deja la o alta clinica veterinara, extrem de slabit, pentru a face o radiografie. Ochii imi curgeau si mai tare, respiratia mi se ingreunase, efort nu mai puteam face aproape deloc si temperatura nu parea sa mai scada.
In urma radiografiei s-a constatat ca la plamani nu aveam nimic si totusi eu simteam ca nu ma mai puteam bucura mult timp de noua mea familie minunata. Ei se straduiau si faceau tot ce stiau si mergeau zilnic cu mine la clinica, insa acel tratament nu dadea roade.
Sambata seara eram doar cu mamica baietilor acasa. Cei mici fusesera dusi peste weekend la bunica lor, iar tati era plecat la o intalnire de serviciu. O auzeam cum plange si cum ma roaga sa deschid ochii si sa nu mor, sa incerc sa fiu puternic si sa depasesc acel moment critic. Ce-i drept nu eram bine deloc.
Nu mai puteam sa respir decat pe gura, ochii nu-i mai puteam dezlipi, nu mai mancasem de o zi si nu ma mai puteam misca. Mami s-a speriat atat de tare incat l-a sunat pe tati si l-a implorat sa vina cat mai repede acasa pentru ca ea nu stie ce sa mai faca si crede ca ma pierde in curand.
Dupa aproximativ o ora a aparut tati, m-a vazut si l-am simtit speriat din felul in care vorbea cu mine. Mami ii zicea ca a gasit ea o clinica ce i-a fost recomandata care e aproape de casa si e deschisa non stop. Acolo am si mers alaturi de tati pentru ca mami nu a avut suficienta putere sa ne insoteasca.
Ne-a intampinat un doctor care m-a consultat din mustati si pana in varful cozii. Apoi i-a zis lui tati ca am rino-traheita, ce-o mai fi si asta si ca sunt putine sanse sa mai scap pentru ca sunt destul de mic. Ne-a promis in acelasi timp ca el va face tot ce poate si ca depinde doar de mine si de cat sunt de rezistent. Am plecat de acolo dupa patru injectii – antibiotic, antitermic, hidratare si antiinflamator. Urma sa revin a doua zi si apoi minim 7 zile consecutive pentru a sta sub supravegherea dansului.
Avand in vedere spusele lui, a doua zi la intoarcerea copiilor de la bunica, i-am auzit pe mami si pe tati cum le explicau micutilor cat de grava era situatia mea. I-au invatat chiar si sa imi vorbeasca si sa ma incurajeze zi de zi. Ii auzeam pe amandoi cum veneau si imi sopteau deseori in ureche ca sunt un motan puternic si ca trebuie sa rezist pentru a putea fi in continuare partenerul lor blanos pentru joaca. Erau extrem de tristi, dar eu eram si mai trist si neputincios.
A doua zi am fost la injectii si a treia zi la fel. Situatia parca era putin mai buna, dar inca nu iesisem din perioada critica. A patra zi deja am putut sa mananc si era pentru prima data cand ma bucuram ca sunt bolnav, pentru ca in loc de boabele pe care le primeam zilnic, de data aceasta in bolul meu special, ma astepta o mancarica umeda pentru pisici. Mirosea si arata delicios, asa ca si daca eram lesinat imi puteam reveni cu o asemenea mancare.
Apoi am reinceput incet dar sigur sa imi revin. Tratamentul cel nou si afectiunea familiei mele dadeau roade. Copiii reincepeau sa zambeasca in prezenta mea, iar eu incepusem sa imi doresc din nou sa alerg si sa ma joc alaturi de ei.
Legatura mea cu domnul doctor veterinar Razvan Botezatu, respectiv cu cel care m-a pus pe labute, nu a fost una scurta mai ales din cauza urechilor. Aflasem ca ceea ce aveam in urechi era de fapt o raie auriculara si nu am scapat asa usor de ea. Abia dupa vreo 6 luni de zile am reusit in totalitate, timp in care m-am cam plimbat cu tati si cu masina cel putin o data pe saptamana pana la clinica pentru curatare si tratament.
In urma acestor intamplari nefericite din viata mea, mi-am dat seama ca viata de motan poate sa fie si grea nu doar usoara, asa cum cred multi oameni. E adevarat ca dorm mult si ca ma rasfat si mai mult, dar familia mea ma iubeste chiar si asa si imi ofera cea mai frumoasa dragoste din lume. Suntem extrem de fericiti impreuna, chiar daca mami ma mai cearta uneori. Ma mai si supar atunci cand nazdravanii uita de multe ori sa-mi lase mancare, insa am noroc cu mami care sesizeaza mereu si le atrage atentia inainte de a le spune eu ceva. Imi trece repede insa atunci cand ma joc cu ei si cand ne alergam si ne ascundem peste tot prin casa.
Varianta vietii mele de pana acum spusa pe scurt de parintii mei adoptivi suna cam asa:
Ne-am dorit un motan si nu prea, dar pentru ca nazdravanul nostru cel mare isi dorea mult ca si cadou de ziua lui un necuvantator torcacios, ne-am apucat sa cautam unul. Nu ne-a fost deloc usor, pentru ca toti acei oameni care ofera pisicute spre adoptie sunt extrem de pretentiosi.
Am avut parte de adevarate examene date prin telefon, pentru ca ei sa afle absolut tot despre viata noastra de la nastere si pana in prezent. Chiar daca indeplineam toate conditiile impuse de ei, examenul era picat in momentul in care aflau ca suntem „posesori” de copii.
Am gasit pana la urma o doamna doctor veterinar care ne-a primit sa vedem un motanel chiar daca aveam copii. Ne-am indragostit din prima, insa nu eram neaparat convinsi, pentru ca asa e cand unul dintre parinti este maniac in ordine si curatenie.
Am decis totusi la mai putin de o saptamana sa-l luam. Ajunsi cu el acasa ne-am bucurat alaturi de Rares si Calin de surpriza oferita lor, am ras si am plans de fericire si am dormit impreuna. Motanelul Soseta s-a imbolnavit insa de a doua zi de rino-traheita. Am aflat asta insa dupa 5 zile de febra, chin si tratament care nu functiona.
Intr-o noapte am ajuns cu el la urgenta si medicul de serviciu nu prea i-a dat sanse vazandu-l asa mic si slabit, insa ne-a promis ca va lupta pentru viata lui. A fost prima oara in viata noastra cand ne-am trezit vorbind cu un patruped de parca era om mare.
Nazdravanii au inteles ca trebuie sa avem rabdare multa si ca e nevoie sa ii soptim zilnic lui Soseta cat este de curajos. I-au oferit multi pupici si incurajari si astfel Soseta si-a revenit miraculos. Azi suntem impreuna toti cinci si suntem mai fericiti, mai zambareti si mult mai activi datorita animalutului nostru supravietuitor, pe care-l iubim enorm, chiar daca ne mai si suparam din cauza nazdravaniilor pe care le face uneori.
Niciun Comentariu